Am constatat că scriu prea mult. În consecinţă…în Bucureşti activitatea noastră s-a desfăşurat în felul următorul fel:
porcină1
porcină2
porcină3
porcină4
porcină5
porcină6
porcină7
porcină8
porcină9
porcină10
Şi uite aşa nu a mai rămas niciunul…
E carantina! Nu-i carantinaaaa!
P.S: Am aşteptat cuminţi în holul unuia din licee, toată echipa, ca să intrăm la singura oră care ne-a mai rămas, dar a picat şi respectiva.
Oare despre ce să povestesc ca să nu îmi stric ritualul de a începe o postare cu ceva de pe drum şi să nu fie ore-related, deci cu ceva total aiurea? Aici e un pic mai greu pentru ca în Vâlcea am dormit la Anca acasă şi nu am stat la cămin cu restul grupului. Credeam eu, atunci pe când am intrat în oraş, că “în sfârşit!prind o noapte în care pot să dorm ca lumea!” Aham…mda. Am tot dormit. După ce s-a instalat lumea la locul de cazare am ieşit în oraş ca să mai vizităm una alta şi să stăm la o cafeluţă înainte de culcare(da…după ce devii SSE-ist şi dacă mai pleci şi pe rută cu Înţelege Europa, bei cafea înainte de culcare, nu lapte). Stocăm energie pentru ziua ce vine. Bem cafeaua, tabagiştii mai stau la o ţigara(eu m-am lasat), ne împărţim orele şi liceele şi ne împrăştiem fiecare pe la casele noastre. Eu merg cu Anca acasă, tot cu gândul la pat şi somn. Ajungem la Anca. Îmi dau seama că mai avem de făcut un power point şi mai avem şi un filmuleţ de montat.
Power Point + Montat vă zic eu ca nu-i = cu LOVE, mai ales la 12 noaptea. Am rezistat pâna pe la 3, cand Anca începea sa moţăie pe birou şi eu făceam pipe ca bătrânii pe canapea. Anca se târaşte în pat şi reuşeşte, de oboseală, să adoarme pe Rammstein. Mie mi-era prea lene să mă dau jos din pat ca să opresc muzica, iar Anca dormea dusă. Un album Rammstein mai târziu, am adormit şi eu. Cam atât a fost cu somnul în Vâlcea.
Ce am mai uitat să menţionez e faptul că Anca stă la etajul 7 fără lift şi că eu aveam după mine un trolley, laptop, videoproiector, geanta cu provizii şi geanta mea de zi cu zi(haide, ziceţi-o!”Ce femeie eşti!”).
Licee au fost patru la număr şi am mai avut de ţinut şi un seminar “Înţelege Europa” la invitaţia celor de la Europe Direct Vâlcea. Împreuna cu Anca şi Tomek, am fost la Colegiul National “Alexandru Lahovari”. Pe dinafară, foarte impunătoare şcoală. Pe dinăuntru, la fel. Elevii, drăguţi şi interesaţi de subiect, unii profi poate un pic prea sombri… Ne cerem scuze din nou pentru mica neînţelegere a mesajului pe care încercam să îl transmitem. Eroare de comunicare:)
Seminarul susţinut la Europe Direct a fost o surpriză foarte plăcută pentru noi, dincolo de faptul că voluntarii din sală erau foarte concentraţi pe ceea ce le povesteam/explicam, ne-am bucurat să vedem că există tineri(elevi majoritatea dintre ei) atât de motivaţi şi hotarâţi să schimbe ceva în mentalitatea oamenilor din România. Convinşi de faptul că nu mai trebuie să ne plangem şi convinşi că trebuie să acţionăm, convinşi de faptul că nu trebuie să aşteptăm să facă alţii în locul nostru şi convinşi că noi suntem cei care trebuie să facem primul pas. E destul să schimbi ceva pentru tine, iar restul te vor urma. Educaţia, chiar şi cea civilă, porneşte din dorinţa de a învaţa şi din exemplele pe care le ai. Să fim, deci, toţi responsabili, toţi pentru unul şi unul pentru toţi! Vreau mulţumesc Europe Direct că ne-a dat ocazia să ne susţinem sesiunea într-un mediu multicultural, şi asta venind nu numai din partea noastră(Tomek, Erasmus-ul rutei).
Fetele cu care am vorbit de voluntariat…şi de SimPe…am să încerc să dau tuturor add pe grupul de yahoo cât mai repede posibil. Problema e că yahoogroups ne impune o limită de maxim 50 de invitaţii pe zi…
Nu ştiu dacă vor intra pe blog şi acele persoane care ne-au ajutat în Râmnicu Vâlcea, dar vrem să le mulţumim şi lor din tot sufletul!
Scuze de întârziere, vă scriem din Cluj. Daaaa! Ruta I s-a întors acasă!
Deci, unde am rămas? Vă voi povesti retroactiv ce s-a mai întâmplat în oraşul vostru. Spuneam acum ceva vreme ca dormim in Petroşani. Şi am dormit. Şi mai spuneam eu acum ceva vreme, de asemenea, că pentru dimineaţa respectivă e rezervată cratiţa(pur în scopul trezirii- ce ne-am mai fi făcut noi ceva bun de mâncare, să scăpăm de “pita cu pateu”, mai ales că aveam şi bucătărie şi de toate, numai timp să gătim nu). Coordonatoare conştiincioasă, merg să dau trezirea voluntarilor, cu cratiţa în cauză(nu mă corectaţi, că eu nu cred în conceptul de cacofonie). Toate bune şi frumoase, toate camerele se trezesc, mai puţin una. Ca-n Mafia, haha! Şi stau…şi stau…şi stau în faţa uşii şi bat insistent…şi mai sun din cratiţă…şi NIMIC!Uşa închisă. Disperată că nu se trezesc oamenii şi că vom întârzia, mă duc pâna la Mela ca să o întreb cine stă în camera respectivă. Mela, adormită, zice: “Ralu mică şi fetele”. Bun! Am identificat un personaj, pot şti pe cine să strig, pe cine să sun. Merg în cameră, pun mâna pe telefon şi o sun una într-una pe aia mică. NIMIC! Cum Dumnezeu nu aude niciuna NIMIC şi pot dormi în continuare aşa liniştite?!? Pe când eram la capatul rabdărilor trece pe lânga mine…Ralu mică.
“Ce faci? De ce nu răspundeţi? Încerc sa vă trezesc de 15 minute!” Îmi dau seama că Ralu e cu prosopul pe ea si că abia ieşise de la duş. În camera respectiva nu dormea nimeni, Mela vorbea de camera noastră.
“Meeeeelaaaaaaa!!!aaaaaaaaaaa!”
Asta a fost aşa…una din fazele memorabile din oraş, că mie cu ăstea îmi place sa încep. Acum, despre licee.
Aţi fost cei mai tari! Cele mai bune clase la care am fost, cele mai bune licee, cei mai cooperanţi oameni! Elevii ca voi mă fac să mă simt mândră că mi-am sacrificat, împreună cu colegii mei, ultima lună din viaţa mea organizând si participând la acest proiect. E cel mai plăcut sentiment din lume să vezi că munca îţi este apreciată, să vezi că sunt oameni care doresc să fie informaţi şi care sunt dispuşi nu doar să te asculte, ci şi să iţi pună întrebări şi să comunice cu tine. Foarte mare linişte nu era prin clase, dar era o gălagie productivă, aveaţi prea multe de zis! Era gălăgie din aia faină, ştiţi?
Eu una, împreună cu Anca, Ralu mică şi Ionuţ, am fost la liceul “Mihai Eminescu” şi mi-a plăcut foarte mult, tuturor ne-a placut, de fapt. Felicitări pentru chestia cu radioul şcolii si DJ-ul. La mine în liceu asta era tot timpul undeva la nivel de proiect sau încercări eşuate. Pentru că nu am fost la celelalte licee decât ca să vorbesc cu directorii, despre ele nu pot să scriu. Ştiu doar că toată lumea s-a întors la microbus cu zâmbetul pe buze şi cică le-a cam plăcut pe unde au fost la informat.
Bravo Petroşani! Ne vedem la Arcalia!
După un start cu multe peripeţii – un abandon forţat al unui voluntar şi ceasul buclucaş al Erasmus-ului nostru – am pornit la drum cu bine. Am trecut peste nervii şi stresul de început şi am reuşit nu doar să ne jucăm de-a echipa, ci să construim de-a dreptul echipa. Primul oraş vizat: Sibiu. Treziţi cu noaptea în cap, am reuşit să ne dezmeticim la o cafea în Piaţa Mică. Nea’ Popică e cu noi. Cine este Nea’ Popică? Ne pare rău dacă pare a fi un detaliu ce nu merită menţionat, dar Nea’ Popică este şoferul nostru desemnat(de noi şi de facultate, că de’, asta îi e meseria) pentru toate cele trei rutele. El este omul care ne cunoaşte cel mai bine pe noi, voluntarii, cu bune, cu rele, probleme şi armonii interne. Şi pentru că suntem copii atât de buni, merităm să ne relaxăm un pic la Râul Sadului, la cabana preageneroasei noastre voluntară, Mădălina. Bântuiţi de frigul de afară(de grătar am stat, nu degeaba), ne-am adunat cu toţii la gura sobei din poveşti (era, de fapt, un şemineu pe cât se poate de modern, iar eu dramatizez de amorul artei) şi am început să teambuilding-uim. Nu a fost o seară doar pentru distracţia noastră atât de mult pe cât a fost o seară de pregatire pentru întalnirea cu voi, elevii. Avem şi noi boboci şi trebuie să îi pregătim pentru întrevederea cu “The Big Bad Wolves”. Am fost şi noi elevi la viaţa noastră, ştim cum gândiţi! (Mu ha ha ha!)
Din nou, ne-am trezit cu noaptea în cap. 5:30 AM. Oamenii nu sunt atât de fericiţi cu ora, dar sunt entuziaşti să meargă la sesiunile de informare. Nu, nu, nu! Staţi! Înainte să devină entuziaşti au avut parte de o trezire forţată cu muzică tare si raiduri prin camere. Am decis să las metoda cratiţei pentru mâine dimineaţă. Apoi au fost entuziaşti.
Postarea asta devine tot mai lungă, şi credeţi-mă că nu e doar din nevoia mea de a scrie. Abia a trecut o zi şi avem foarte multe de povestit. Iar acum, experienţa sesiunilor de informare în Sibiu – ce era mai important, de altfel. Vânez voluntari prin casă în ideea în care smulg nişte impresii de la ei. Majoritatea dorm la ora asta. Îl prind pe Dragoş. Citez din Dragoş :
“Nu am chef acum, serios! E prea târziu şi nu am apă…(caldă, de spălat, suntem prea mulţi şi facem abuz)”
Citez din Raluca:
“Hai no, nu putem să lăsam scris aşa!”
Dragoş, ruşinos si obosit după ce a avut de a face cu 3 clase în Sibiu, se îndepartează de mine şi de laptop. Îmi zice, totuşi că i-a plăcut de voi şi că a fost o experienţă “foarte tare” şi că abia aşteaptă/aşteptaţi să vă vedeţi la Arcalia.
Chiar dacă unele clase au fost turbulente, iar altele liniştite, informaţia a ajuns la voi. Noi ne-am făcut treaba, voi aţi pus întrebări, noi v-am răspuns, voi ne-aţi mulţumit, iar noi, din nou, vă mulţumim Gheorghe Lazăr şi Andrei Şaguna că ne-aţi primit!
Seara aceasta dormim în Petroşani, oraşul numărul doi pe ruta Rotrip, “Înţelege Europa”.
To be continued…
P.S: Când vom reuşi să trecem peste problemele tehnice, upload-am şi filmuleţe!
